Open Map
Close Map
N
Projections and Nav Modes
  • Normal View
  • Fisheye View
  • Architectural View
  • Stereographic View
  • Little Planet View
  • Panini View
Click and Drag / QTVR mode
Condividi questo panorama
For Non-Commercial Use Only
This panorama can be embedded into a non-commercial site at no charge. Leggi oltre
Do you agree to the Terms & Conditions?
For commercial use, Contattaci
Embed this Panorama
LarghezzaAltezza
For Non-Commercial Use Only
For commercial use, Contattaci
LICENSE MODAL

0 Likes

Troaș - Wooden Church 6
Transsylvania

Muzeul de la Şosea

Mereu actual din 1906

Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director alMuzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.

Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !

Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Museum_of_the_Romanian_Peasant

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Troa%C8%99

View More »

Copyright: Roundimage
Type: Spherical
Resolution: 24000x12000
Taken: 05/10/2011
Caricate: 21/05/2013
Published: 21/05/2013
Numero di visualizzazioni:

...


Tags: wood church village forest arad savarsin painting mural; wood church village forest arad savarsin painting mural mȚr museum peasant romanian bernea muzeu Țaran muzeul Țăranului român
More About Transsylvania

Transylvania (Romanian: Ardeal or Transilvania; Hungarian: Erdély; German: De-Siebenbürgen.ogg Siebenbürgen (help·info), see also other denominations) is a historical region in the central part of Romania. Bounded on the east and south by the Carpathian mountain range, historical Transylvania extended in the west to the Apuseni Mountains; however, the term frequently encompasses not only Transylvania proper, but also the historical regions of Crişana, Maramureş, and (Romanian) Banat.Transylvania was once the nucleus of the Kingdom of Dacia (82 BC–106 AD). In 106 AD the Roman Empire conquered the territory and after that its wealth was systematically exploited. After the Roman legions withdrew in 271 AD, it was overrun by a succession of tribes, which subjected it to various influences. During this time areas of it were under the control of the Visigoths, Huns, Gepids, Avars and Bulgars. Thereafter the Romanized Dacian inhabitants either moved into the mountains and preserved their culture or migrated southward. It is likely that elements of the mixed Daco–Roman population held out in Transylvania.[1] There is an ongoing scholarly debate over the population of Transylvania before the Hungarian conquest[2] (see Origin of the Romanians).The Magyars conquered the area at the end of the 9th century and firmly established their control over it in 1003, when their king Stephen I, according to legend, defeated the native prince entitled or named Gyula.[3][4][5][6] Between 1003 and 1526, Transylvania was a voivodeship of the Kingdom of Hungary, led by a voivod appointed by the Hungarian King. After the Battle of Mohács in 1526 Transylvania became effectively an independent principality ruled primarily by Calvinist Hungarian princes. Afterward, in 1566, Hungary was divided between the Habsburgs and the Turks, with the Transylvanian principality maintaining autonomy as an Ottoman subject.The Habsburgs acquired the territory shortly after the Battle of Vienna in 1683. The Habsburgs, however, recognized the Hungarian sovereignty over Transylvania,[1][dubious – discuss] while the Transylvanians recognized the suzerainty of the Habsburg emperor Leopold I (1687), and the region was officially attached to the Habsburg Empire, separated in all but name[7][8] from Habsburg controlled Hungary[9][10][11] and subjected to the direct rule of the emperor’s governors.[12] In 1699 the Turks legally conceded their loss of Transylvania in the Treaty of Karlowitz; however, anti-Habsburg elements within the principality only submitted to the emperor in the 1711 Peace of Szatmár. After the Ausgleich of 1867 the region was fully reabsorbed into Hungary [4][6] as a part of the newly established Austro-Hungarian Empire.Following defeat in World War I, Austria-Hungary began to disintegrate. The ethnic Romanian majority elected representatives, who then proclaimed union with Romania on December 1, 1918. In 1920, the Allies confirmed the union in the Treaty of Trianon. Hungary protested against the detach, as over 1,600,000 Hungarian people[13] were living in the area in question, mainly in Szekler Land of Eastern Transylvania, and along the newly created border, which was drawn through areas with Hungarian majority. In August 1940, in the midst of World War II, Hungary regained about 40% of Transylvania by the Vienna Award, with the aid of Germany and Italy. The territory, however, reverted to Romania in 1945; this was confirmed in the 1947 Paris Peace Treaties[4].In distant regions, Transylvania is also often associated with Dracula[14][15][16] (Bram Stoker's novel and its film adaptations), and the horror genre in general, while in countries of Central and Eastern Europe the region is known for the scenic beauty of its Carpathian landscape and its rich history.


It looks like you’re creating an order.
If you have any questions before you checkout, just let us know at info@360cities.net and we’ll get right back to you.